“Ilegitim” de singur

Astăzi am bifat primul film văzut la cinema, singur. A fost o senzație ciudată pentru că nu sunt o persoană obișnuită să facă astfel de escapade și în general îmi place să fiu însoțit de cineva. Dar eu zic că a fost ok, m-am simțit în regulă, liniștit și în lumea mea. Merită să faci astfel de ieșiri. Este un mod de a-ți aduna gândurile și nu te simți presat de cel de lângă tine.

Am văzut filmul Ilegitim, o producție românească ce a avut premiera zilele acestea. Per total mie mi-a plăcut, deși am câteva lucruri de punctat, asta dacă vă interesează să-l vedeți. Scenariul nu este foarte complex, ideea în sine fiind interesantă deoarece se atinge un subiect delicat împărțit în doua, în prima parte se aduce în discuție problema avortului din perioada comunistă și se adaugă câteva argumente pro și contra, asta fiind partea secundară pe care se bazează scenariul, iar în a doua parte regăsim subiectul incestului, care, practic este și tema filmului. Numarul actorilor este limitat, la fel și locul în care se desfășoară acțiunea. Avem două personaje principale care joacă rolul unor frați gemeni, evident, un el și o ea, iar o mare parte din timp se concentrează pe ei, lucru ce e specific filmului dramatic românesc. Acțiune fixată pe personaj și exemplificată în detaliu, stil ce enervează privitorii obișnuiți cu acțiunea complexa a filmelor hollywoodiene. Nici la capitolul filmat nu stă excepțional, multe scene sunt filmate cu o singură cameră care se plimbă de pe un actor pe altul și la un moment dat devine deranjant. Cadrele mișcate, nestabilizate, ce vor să-ți lase impresia că se petrece o acțiune acolo deși totul e static, cred că sunt prea mult folosite. Clar, stilul de filmat îți lasa impresia că e mai mult un film de duzină și nu profi, cred că se putea lucra mai mult la capitolul acesta, dar cum spuneam este un stil românesc, și cred că dacă am lipi acest film de alte producții românești de acest gen, am putea să facem un serial, diferențele de abordare a acțiunii și a scenariului fiind foarte mici.

Jocul actoricesc este mediu, replicile simple, seci, introducerea în acțiune se face cu o discuție tipică și plictisitoare care explodează dintr-o dată. O chestie ce m-a enervat și nu știu dacă face parte din scenariu sau e natural, actrița principală are un tic enervant, își umezește periodic buzele cu limba, înțeleg că vrea să transmită o stare, dar nu o faci la fiecare 10 secunde din film cel puțin eu așa văd.

În concluzie îl consider un film ok pentru mine, dar nu îl recomand celor care sunt străini de filmele românești. Ca să vă fac o comparație, dacă ați văzut “Eu când vreau să fluier, fluier” stilul se aseamnănă foarte mult, așa că mare atenție, altfel o să ajungeți ca unul din cei ce se aflau în sală care s-a ridicat frustrat că au sărit o parte din film, deși așa e scenariul, se sare brusc de la o scenă la alta fără să atașeze un mesaj care să-ți aducă la cunoștință că a trecut un timp. Exact ce vă spuneam, este un mod mai ciudat, greu de înteles, dar nu înseamnă că e și prost. Adică genul acesta de filme îți mai pune și mintea la contribuție, nu îți oferă mură-n gură toate detaliile, ci trebuie să le mai și observi. Oarecum se păstrează niște reguli vechi de cinematografie, care nu sunt pe placul tuturor și pentru mulți ele sunt depășite.

Mie mi-a plăcut și filmul și experiența, cred că o voi mai repeta. La final o să vă las soundtrack-ul filmului, care e format dintr-o melodie, Sonata nr. 14 de Beethoven, melodie pe care am scris articolul și care îmi place foarte mult.

 

Numai bine! 🙂

(Vizualizări în total: 96 , vizualizări astăzi: 1)

Comments are closed.