Despre oameni și persoane

De curând am împlinit cu succes vârsta de 26 ani, o vârstă la care încă nu pot spune că mi-am format un viitor stabil, dar e o vârstă la care pot spune că m-am hotărât în sfârșit ce vreau să fac cu viața mea și anume, vreau să fiu om. Vreau o viață normală, vreau un viitor stabil, vreau normalitate, exact ce am spus și în mesajul de mulțumire de pe facebook adresat celor care mi-au făcut câteva urări de ziua mea. Mă repet conștient pentru că asta gândesc în acest moment.

În ultima perioadă, sau mai bine zis, în ultimii ani am avut o tranziție de temperament și idei. Dacă mă întrebai la 18 ani care sunt ideile mele și ce doresc să fac cu viața mea, cred că probabil te-ai fi îngrozit.
Totuși, mi-am dat seama că nu voi ajunge departe cu acel caracter așa că am fost nevoit să îmi formez unul nou, iar ca să faci acest lucru este destul de greu. În primul rând trebuie să schimbi mediul în care trăiești, să îți formezi noi idei, obiceiuri și nu în ultimul rând, noi prieteni. Nu a fost ușor pentru că am dus lupte crâncene, și le-am dus în special cu mine, deseori fiind la limita răbdării, dar după cum se vede am reușit să trec peste.
Într-un final am înțeles ca aceea era doar o perioadă a vieții și ceea ce se întâmpla era perfect normal, căci din acest motiv e frumoasă tinerețea. Dacă n-am visa la unicorni n-am mai crede nici în curcubee infinite și câmpii înflorite.

În acești ani am fost nevoit să îndur ura oamenilor, iar ca să reușesti asta atunci când îți pasă este de zece ori mai greu. Și în ciuda acestui lucru tot am încercat să înțeleg oamenii și să găsesc acea magie care să îi tempereze, dar din păcate totul a fost un eșec. Oamenilor nu le pasă de tine, de ideile tale, de sentimentele tale, ei au un singur scop, interesul propriu. Sau, poate… oi fi greșit eu. Cine știe?! În viață mai ai și ghinion, în cazul de față pare că acest ghinion e împărțit inegal, suntem 7 miliarde pe pământ.

Am realizat că nu există om care să nu aibă un interes ascuns, practic e imposibil acest lucru. Până și dragostea e făcută cu un scop. Nu ai cum să te îndrăgostești de ceva care nu există fizic. E o prostie să spui că iubești sufletul, căci el fizic, real, nu există. Te îndrăgostești de om, de ce face el, de cum gândește el, de cum se comportă el, de cum se îmbracă el, de cum ți-o trage el și așa mai departe, lucruri care se realizează cu o bază materială solidă, medie și peste medie.
Deseori am pus întrebarea “De ce iubești?” iar de cele mai multe ori răspunsurile au fost: “Pentru că… nu știu, îmi place de el așa cum e!” această nesiguranță a argumentelor mi-a întărit ideea că oamenii iubesc omul pentru ceea ce oferă și nu pentru ceea ce nu este sufletește, altfel ne-am îndrăgosti de ficușii pe care ii avem în casă, asta dacă avem.
Încă nu am întânit acel om care să spună: “Nu mă interesează cine ești, ce faci, îmi place sufletul tău!”, fii serios, ăstea-s doar clișee cinematografice, realitatea e cu totul alta. Omul vrea să intre în capul tău și să afle totul, căci omul e curios, e însetat după cunoaștere, are dorința de a descoperi, de a afla istoria, vrea să știe exact pe cine are lângă el. Niciodată nu vei întâlni un om care să nu fie interesat de aceste lucruri, și mai mult, niciodata nu vei întâlni un om care sa nu fie interesat de planurile tale de viitor. Sunt doar basme.

Tot legat de acest subiect am înteles că iubirea are limitele ei, iar ura poate deveni infinită atunci când răbdarea este depășită.
E ca atunci când plantezi un copac lângă casă și te bucuri de umbra lui, dar cu timpul acesta crește și la fiecare adiere de vânt el îți atinge fereastra provocând zgomote repetate care devin insuportabile, astfel decurgi la eliminarea lui cu riscul de a fi din nou în bătaia soarelui. Automat că după o asemenea experientă nu vei mai planta niciun copac acolo, iar daca o vei face, nu o vei mai face atat de aproape, marea problemă e că dacă îl plantezi mai departe te poți bucura de umbra lui în liniște fără nicio bătaie în geam, dar la un vânt mai puternic e foarte posibil să te trezești cu el în dormitor. Natura e imprevizibilă!

Cu toate astea m-am consolat cu ideea că sperând la normalitate nu fac decât să îmi creez iluzii false, dar continui să fac asta pentru moralul meu, căci mari așteptări nu mai am. Nu poți schimba oamenii din jur oricât de mult ai vrea. Cum vă spuneam și la începutul articolului, mi-a fost greu să mă schimb pe mine, dar să schimb și pe altul. Imposibil!

Continui să ajut, să înțeleg, să sper și să-mi trăiesc viața, dar o dată cu înaintarea în vârstă voi începe să tai de pe listă oamenii care m-au înșelat și care doar s-au folosit de mine. De fapt asta urăsc eu cel mai mult la oameni, să fiu ținut în cercul lor de prieteni doar pentru că la un moment dat vor avea nevoie de mine, iar dacă vă întrebați de ce accept asta, raspunsul e foarte simplu, cândva își vor da seama care e adevarata lor calitate morală față de cei din jurul lor. Știu ca există persoane care fac asta într-un mod inconștient, dar acest lucru nu reprezintă o scuză, mai ales când el se repetă.

Recitind tot ce am scris realizez că folosesc prea des cuvântul “oameni”, deși forma mai corectă ar fi “persoane”, deoarece ca să te numeși om trebuie să ai câteva calități bine definite, iar din acest moment voi încerca să elimin din vocabularul meu cuvântul “om” și să îl înlocuiesc cu sinonime, de acest cuvânt bucurându-se doar persoanele care merită, pentru că de astăzi el va deveni o formă de compliment. Desigur că îmi asum asta și doresc să fiu tratat în același mod!

Și pentru că suntem în prag de sărbători, vă doresc să aveți parte de liniște, de înțelegere și de sănătate!

 

Numai bine! 🙂

(Vizualizări în total: 139 , vizualizări astăzi: 1)

1 Comment

  1. Ioana spune:

    Super tare! Mi-a plăcut mult ce ai scris! 🙂