Nu am mai scris pe blog de ceva timp pentru că am fost destul de ocupat, din păcate o fac acum şi îmi găsesc cuvintele destul de greu fiind şocat de ultimul incident din Franţa. Îmi pun o sumedenie de întrebări şi încerc să găsesc răspunsuri, dar parcă sunt un retard care nu mai înţelege deloc realitatea şi deseori am impresia că joc într-un film prost.

Oare unde se îndreaptă lumea? Ce se va alege de noi? Acestea sunt doar două din multele întrebări pe care mi le pun într-un mod obsesiv, de parcă dacă aş avea răspunsurile aş putea schimba ceva. Şi totuşi, eu mi le pun. În naivitatea mea încă visez la o lume mai buna, la pace şi fericire. Ştiu că aşa ceva e imposibil, dar nimeni nu ne poate opri să visăm, să ne dorim, să realizăm.

Am încercat la un moment dat să înteleg oameni şi societatea în care trăiesc, dar m-am oprit la timp pentru că de ce analizam mai mult comportamentul lor, de aceea deveneam mult mai scârbit de ceea ce mă înconjoară. Ajunsesem să mă urăsc din cauza a ceea ce făceam şi refuzam să ma privesc în oglindă. Am făcut tot posibilul să mă schimb şi chiar mi-a reuşit asta. Am devenit omul care iniţial pare indiferent, dar căruia îi pasă foarte mult. Acel om imperfect, dar care doreşte perfectiunea. Un om care urăște bădărănismul şi misoginismul, fiind ușor obsedat de ordine şi respect faţă de semeni. Nu îmi place haosul şi sunt o persoană care încă crede în rezolvarea problemelor cu vorba bună.

Și în încercarea mea de a înţelege oamenii am realizat că principala problemă a lor sunt banii. De fapt cred că aceasta este o boală care a transformat dorinţa în obsesie, şi nu neapărat că am fi săraci, dar psihicul ne împinge într-un mod instinctual să ne dorim din ce în ce mai mult indiferent cât de mulţi bani am avea. Uităm să trăim şi ne gândim doar la foloasele materiale, de aceea există indivizi care muncesc doar pentru bani şi nu o fac cu plăcere sau sunt individe care şi-o trag pe bani si nu din dorinţă. Despre dragostea pură nici nu se mai poate discuta, acele cazuri de iubiri  fără interese nu mai există de mult, sunt doar poveşti, dar oamenii nu o vor recunoaşte pentru că încearcă să se mintă, deşi într-un colţ din creier stă ascunsă dorinţa de a avea pe cineva alături de care să ducă un trai decent.

Eu am încetat să mai cred în oameni fiind foarte dezamăgit de ei, dar mă mulţumesc cu ideea că nu am ajuns în punctul de a-i urî. Mi-am dat seama că oricât ai fi de bun, la un moment dat vei fi călcat în picioare fără milă. Din păcate am simţit acest lucru pe pielea mea şi nu a fost prea plăcut. M-am simţit ca un şerveţel de hârtie pe care îl porţi în poşetă, iar după ce îl folosești îl arunci uitat într-un coş de gunoi. Un şerveţel care a şters multe lacrimi, dar care a sfârşit într-un final printre multe resturi nefolositoare.

Da, oamenii dezamăgesc şi o fac cu zâmbetul pe buze nepăsându-le de tine. Evenimentele din ultimele luni m-au făcut să devin şi mai înţelegător şi m-au îndemnat să-mi promit că niciodată nu voi dezamăgi pe cineva, indiferent de oportunităţi, planuri sau dorinţe ascunse. Tratând oamenii cu respect şi înţelegere vom afla ce înseamnă cu adevărat umanitatea.

E greu, doare, nu se uită, asta e tot ce-a mai rămas!

Numai bine! 🙂

(Vizualizări în total: 94 , vizualizări astăzi: 1)

Comments are closed.